Am doi copii, Teodor de 8 ani si Adelina de aproape 2 ani. Le multumesc ca ma ajuta atat de mult sa ma dezvolt, sa invat sa-mi gestionez emotiile in momentele in care sunt obosit sau preocupat de zona profesionala iar ei imi cer sa fiu prezent lor. Le multumesc ca prin ei imi conturez un model despre cum se educa copiii, devenindu-mi util la cabinet.

O convingere dupa care ma ghidez e ca in spatele educatiei parentale se afla iubirea neconditionata.

Traduc iubire prin TIMPUL petrecut impreuna, timp autentic in care ne jucam, comunicam si ne descoperim unul pe celalalt. Nu e timp petrecut impreuna cand stau langa ei si verific adresa de mail, nici cand sunt lungit in pat si le dau cate o jucarie sau tableta cu muzica/desene animate.

Un alt limbaj al iubirii e prin intermediul CUVINTELOR, chiar de la primele zile de viata. Nu e important pentru mine daca inteleg sau nu ce spun, ci ca asculta tonul vocii mele care ii face sa se deschida fata de mine.

Limbajul de iubire preferat e CONEXIUNEA FIZICA: sa ii tin in brate, sa ii mangai, sa le fac masaj, sa ii imbratisez. Atingerea cred ca este o expresie atat de puternica si profunda de iubire si siguranta. Sunt convins ca siguranta emotionala in primii ani de viata este baza unei dezvoltari psihologice armonioase.

Un alt aspect de care tin cont e sa le satisfac placeri si dorinte, alaturi de nevoi. Mama mea cand vine in vizita imi spune “Cristi, copilul trebuie sa stie de “nu”. Ea nu aude de la mine acest cuvant. Motivul pentru care o fac e ca ai mei copii sa se simta acceptati cat mai neconditionat. Nu cred ca voi fi capabil vreodata sa le ofer acceptare neconditionata. In practica, nu stiu daca e posibil asta. Am totodata in minte acest model ideal si ce fac e sa tind catre el. Ma surprind in momente in care ii conditionez: faci tema si apoi jucam fobal sau mananci si dupa construim lego.

In primii ani de viata descopera lumea, isi contureaza un model despre ei si ceilalti. Creierul lor e ca un burete care absoarbe ce primeste de la persoanele apropiate. Interdictia de a nu face ceva creaza un grad de tensiune si frustrare. Spunandu-le “nu”, nu numai ca ii face sa-si doreasca si mai mult “fructul interzis” ci si ca nu se simt intelesi. Ce-i drept, pentru economia propriei energii, e mai usor sa-i spun copilului ca nu are voie sa se urce pe mobila, sa nu scoata oalele din dulap, sa nu deschida sertarele, sa nu arunce pernele sau jucariile pe jos.

Din acest considerent, nu am intalnit copii obraznici, mai degraba parinti mai putin dispusi sa intre in jocul lor. Copilul e obraznic in raport cu asteptarile parintilor de la el. Atat! Nu acuz in vreun fel parintii, caci am convingerea ca au cele mai bune intentii pentru propriul copil si ca transgenerational au facut progrese in raport cu educatia pe care au primit-o ei la randul lor.

Un motiv pe care il aud ca ar fi bine sa le spun “nu” copiilor, este ca altfel vor deveni niste rasfatati, ca se vor centra doar pe nevoile lor ramanand indiferenti la ceilalti. Eu cred ca dimpotriva, pe masura ce facilitez copiilor prin “da” un cadru in care se conecteaza cu nevoile si dorintele lor, devin mai dispusi sa-i accepte pe ceilalti asa cum sunt.

Daca eu ca adult nu sunt centrat pe nevoile mele, cred ca e mai dificil in a fi empatic cu altcineva. Da, o pot face, insa cu ceva minusuri in relatia cu mine. Intalnesc la cabinet atatea persoane care au fost crescute in a fi atente la nevoile celorlalti si mai putin la propriile nevoi incat s-au pierdut pe ele, s-au neglijat si au adunat resentimente fata de ceilalti, caci nu se duc catre ei cu o daruire neconditionata, atata timp cat nu-si ofera lor in primul rand asta.

A ma centra pe nevoile si dorintele mele e complet diferit de a fi egoist.

Tu cati de “nu” folosesti in relatia cu copilul tau?

Tu cati de “nu” folosesti in relatia cu copilul din interiorul tau?

La “nu” apelez cand e vorba de siguranta lor fizica. Cand vor sa bage degetul in priza, cand vor sa coboare scarile de la etaj, cand vor sa iasa in balcon singuri, cand vor sa traverseze strada. Ceea ce caut sa fac atunci e sa le explic posibilele consecinte. Uneori, las sa se duca catre acei stimuli pentru a se convinge singuri. Adelina tinea tare mult sa atinga trandafirii din curte, cu toate ca i-am explicat ca se poate intepa. Stand langa ea i-am spus: “ok Ade, atinge un pic un spin si  observa ce simti?” Avea cam 1 an si 4 luni. Asa a descoperit ca o doare si de atunci imi arata trandafirii spunand “buba”. E o cale de a descoperi lumea si in urma acestor experiente isi dezvolta capacitatea de a generaliza asupra altora asemenatoare.

Incepand cu 4 ani, adaug in educatia lui Teodor ideea de responsabilitate, incat sa devina si mai constient de ea. Ca el este responsabil de cum se simte, cum gandeste, cum comunica. Cand imi spune “tata, imi iei acest Lego Ninjago si 3 saptamani nu imi mai cumperi nimic”, chiar daca insista sa ii mai iau ceva in acest interval, ii voi comunica cu blandete ceea ce a promis. Intentia mea e sa isi asume ce spune. Iar capacitatea de a-si amana unele placeri imediate e  un ingredient al succesului atunci cand va deveni adult.

Intalnesc adesea  ingrijorarea ca in perioada adolescentei dezvolta un comportament imprevizibil si o pot lua pe cai gresite. Traiesc cu speranta ca in functie de ceea ce le ofer copiilor in primii ani din viata, vor discerne, vor alege persoanele de care se vor inconjura si activitatile pe care le vor face. Provocari din exterior au existat de cand lumea dar poate ca acum sunt sub o alta forma. Cu toate acestea, multi au ales sa nu se lase prada “ispitelor”.

A fi atent la nevoile copilului e o dovada de iubire!

Daca il conditionez pe copil, daca ii recompensez succesele, notele bune sau cand este cuminte si il pedepsesc cand face boacane sau vine acasa cu note mici, cum se va vedea el peste ani? Gandul meu este sa nu isi contureze o imagine de sine bazata pe ceea ce face, strict pe comportamentele lui.

Gen: cuminte, note bune, fapte altruiste=acceptat de parinti, sunt iubit de parinti, prin urmare ma iubesc si eu; Obraznic, rebel, note mici, egoist=certat de parinti, ma simt vinovat, nu ma iubesc.

Copilul nostru e mult mai mult decat o suma de comportamente.

 Caut sa imi exprim bucuria in momentele in care a facut ceva bun si raman detasat si interesat de nevoia care a vrut sa si-o satisfaca cand a apelat la un comportament neproductiv precum momentele in care tranteste telefonul, arunca o jucarie, da intentionat peste farfuria cu mancare. Caut sa identific ce nevoie are prin ceea ce face. Vrea se ne jucam, ii este somn, ii creste un dintisor si e mai nervos, etc. Adesea vrea sa atraga atentia si ma “testeaza” cum reactionez. “Banalizand” in mod constant pentru o perioada acel comportament, se elibereaza de el mult mai usor si se indreapta catre nivelul urmator de dezvoltare.

Nu exista investitie mai buna decat in educatia copiilor nostri.