Rar gasim puterea de a vorbi deschis despre moarte. Si evitam pe cat posibil sa o analizam. Ea provoaca spaima, mai ales ca nu stim ce e dupa. E un teritoriu complet necunoscut.
Sunt psiholog clinician de mai bine de 11 ani intr-un spital de psihiatrie. Dand timpul inapoi observ situatii in care nu am abordat acest subiect cu unii pacienti, despre care cred ca ar fi fost tare necesar pentru a se vindeca. Acum imi e evident ca in spatele simptomelor lor se afla teama de moarte. Insa nu eram eu pregatit sa abordez aceasta tema. De fiecare data consideram ca e un simptom alaturi de multe altele. Si credeam ca lucrand asupra celorlalte preocupari, se va ameliora si teama de moarte. Dar nu intotdeauna era asa.
Devenind tot mai deschis la mesajele pacientilor, am observat ca unele persoane care traiesc intens stari de anxietate si atacuri de panica, ascund in spate preocuparea fata de propria moarte. Si nu neaparat persoanele cu o varsta mai inaintata. Psihoterapeutii existentialisti sustin ideea ca una dintre principalele noastre preocupari este cea de moarte. Rezonez complet cu spusele lor.

Prima persoana care mi-a deschis ochii a fost Maria (desigur ca nu e numele ei adevarat din considerentul confidentialitatii). A venit la cabinet pentru anxietate, atacuri de panica, multe frici si fobii. Am lucrat mai bine de 10 sedinte de psihoterapie. In cadrul lor am aplicat multe tehnici NLP si cognitiv-comportamentale. Am facut swish pattern, terapia rapida a fobiilor, a invatat cum sa se ancoreze in stari de incredere. Numeroase tehnici de relaxare si respiratie. Plan de expunere sistematica la propriile frici. Isi imagina mai intai in cabinet, sub stare de transa, cum iese singura din casa pana in fata blocului. Apoi ca tema pana la intalnirea urmatoare, facea acest pas si in realitate. Au fost sedinte in care am mers impreuna cu ea pentru a se expune unor situatii percepute de ea foarte anxiogene.

Facuse evidente progrese, insa simtea ca mai este ceva. Si eu simteam la fel.

I-am propus sa se intoarca inapoi pe linia timpului si sa identifice momente semnificative in care a suferit. Subliniez ca lucrul cu linia timpului este o tehnica NLP extrem de profunda si eficienta. La un moment dat a inceput sa planga. Bataile inimii s-au accelerat. Respiratia devenea tot mai rapida. Fata se inrosea. Tot mai frecvent vedeam un nod in gat. Propunandu-i sa se focalizeze pe prezent, pe aici si acum, bland a iesit din stare.

Ce a iesit la iveala? Cand a avut 9 ani, fratele ei mai mare a decedat prin innec. Pe langa suferinta fireasca prin care a trecut, s-a mai adaugat ceva. A asistat la aducerea fratelui ei acasa. Care avea o punga in jurul capului. Nu am idee de ce. A empatizat atat de mult cu acea imagine, incat a dezvoltat un atac de panica. Nu mai avea aer. Am lucrat cu submodalitatile specifice Programarii Neuro-Lingvistice (NLP) pe acea imagine. A fost mult mai bine apoi. Se disociase afectiv.

Insa, Maria considera ca vindecarea completa a venit odata cu constientizarea ca moartea fratelui i-a activat preocuparea fata de propria moarte. Iar atacurile de panica ii aratau ca traieste. Caci in timpul unui atac de panica sunt sanse mult mai mici ca cineva sa moara decat intr-o stare normala. Toate functiile organismului sunt accelerate.

Si eu cred ca aceasta constientizare a propriei morti i-a adus pacea interioara. Insa, tin sa subliniez ca ceea ce crede Maria, ceea ce cred eu, ceea ce cred terapeutii existentialisti, sunt constructii mentale. Nu stiu daca este sau nu asa. Insa cand ele vindeca, e tot ceea ce conteaza.

Iti propun urmatorul exercitiu: traseaza pe o pagina goala o linie dintr-un capat in celalalt. La un capat e momentul nasterii, iar la celalalt al mortii. Cufunda-te timp de cateva minute intr-o stare de relaxare, de cautare interioara, apoi traseaza un X pe acea linie unde consideri tu ca se afla prezentul. Poate spune multe despre modul in care percepi subiectiv propria moarte.

Imi aduc aminte de un alt pacient, cu varsta de 25 ani. Linia lui a fost urmatoarea: