Ce este NLP? Un dram de istorie…

NLP este acronimul pentru Programare Neuro Lingvisticǎ. Am utilizat prescurtarea englezǎ NLP şi nu pe cea de PNL pentru a evita orice confuzie posibilǎ cu scena politicǎ româneascǎ.

Termenul de “programare” este împrumutat din informaticǎ (Richard Bandler era la bazǎ informatician şi ulterior doctor în psihologie) care aduce în atenţie ideea cǎ ne conducem viaţa dupǎ anumite strategii aşa cum un computer utilizeazǎ programe pentru a ajunge la rezultatele dorite. Procesele psihice, acţiunile şi experienţele subiective nu se desfǎşoarǎ haotic, la întâmplare, ci pe baza unor anumite programe în urma experienţelor de viaţǎ trǎite pânǎ în acele momente. Aceste programe pot fi modificate prin actualizarea “software-ului mental” pe care-l deţinem.

Cei doi fondatori, observand maniera in care functioneaza oamenii, au ajuns la concluzia ca functioneaza perfect prin punerea in practica a ceea ce s-a programat in creier. Din aceasta perspectiva, tulburarile psihice pot fi considerate deficiente de programare mintala. Cred ca este foarte logica aceasta afirmatie. Daca urmeaza sa dau un examen si ii spun creierului meu “nu cred ca voi fi capabil sa-l trec”, desigur ca aceasta programare va fi in detrimentul meu din motiv ca va asculta mesajele care i le-am transmis si se va “limita” atat cat sa pic examenul. Daca dimpotriva imi programez creierul spunandu-mi “am nevoie de toata capacitatea ta pentru a absolvi examenul cu o nota satisfacatoare”, cu siguranta rezultatele vor fi altele, chiar daca am acumulat acelasi bagaj informational ca si in cazul de mai sus. Oare pot afirma ca din aceasta perspectiva, creierul este perfect controlabil si poate fi programat asa cum dorim noi?

Termenul de “neuro” se referǎ la modul în care funcţioneazǎ creierul şi sistemul nervos, la cǎile mentale ale celor cinci simţuri: vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustativ.

Mintea şi corpul reprezintǎ pǎrţi ale aceluiaşi sistem, astfel încât “neurologia NLP” analizeazǎ atât procesele cognitive (gândirii) cât şi corespondentul lor în plan somatic, fiziologia.

Termenul de “lingvisticǎ” se referǎ la modalitǎţile multiple prin care comunicǎm cu ceilalţi şi cu noi înşine. NLP analizeazǎ şi perfecţioneazǎ comunicarea prin valorificarea celor trei canale: verbal, paraverbal şi nonverbal. Limbajul verbal este clarificat de Modelul Meta, unul dintre cele mai puternice instrumente NLP, prin distincţia dintre structura de suprafaţǎ şi cea de profunzime a limbajului. Limbajele para- şi nonverbale sunt permanent utilizate în construirea sincronizǎrii cu ceilalţi, limbaje ce reflectǎ sistemele noastre de convingeri şi valori.

Harta nu este totuna cu teritoriul

Aceastǎ afirmaţie a fost emisǎ de matematicianul Alfred Korzybski, fondatorul semanticii generale şi stǎ la baza întregii munci de cercetare a NLP. Prima presupoziţie considerǎ cǎ în faţa aceleiaşi situaţii, fiecare reacţioneazǎ în modalitǎţi diferite în funcţie de propriile reprezentǎri sau hǎrţi mentale. Ideea este cǎ reprezentǎrile noastre interioare nu sunt o redare exactǎ a unui eveniment. Cu toate cǎ realitatea este una singurǎ, noi o percepem şi o reprezentǎm în moduri diferite.

Realitatea este o iluzie: este modalitatea personalǎ a fiecǎruia de a evalua aceeaşi situaţie. ANDRE MOREAU

Reprezentǎrile despre realitate sunt interpretǎri filtrate de experienţe trecute, emoţii şi sentimente, atitudini, valori, credinţe şi educaţie pe de o parte, şi de fiziologia noastrǎ pe de altǎ parte. Un exemplu cu privire la fiziologie, urechea umanǎ percepe unde sonore cu o frecvenţǎ cuprinsǎ între 20 şi 20000 cicli/s, fǎrǎ a reuşi sǎ capteze ultra sau infrasunetele.

Acceaşi experienţǎ poate fi interesantǎ şi provocatoare pentru o persoanǎ, iar pentru o altǎ persoanǎ poate fi descurajantǎ şi obositoare. Datoritǎ filtrelor pe care le menţionam mai sus, oamenii îşi creazǎ o realitate proprie care nu este identicǎ cu realitatea însǎşi şi este diferitǎ şi de a celorlalţi datoritǎ filtrelor pe care ei le utilizeazǎ. Schimbând filtrele care redau realitatea, vom schimba şi modul de percepţie asupra realitǎţii.

Spre exemplu dacǎ tu şi iubita faceţi o plimbare pe faleza de la Costineşti cu siguranţǎ veţi reţine lucruri diferite în funcţie de harta fiecǎruia. E posibil ca iubita sǎ-şi aminteascǎ mai uşor culorile, luminile, umbrele, iar tu sǎ-ţi aminteşti mai clar conturul, temperatura, formele (fetelor ce se plimbǎ agale).

Te rog sǎ te opreşti pentru o clipǎ din citit şi sǎ priveşti desenul de mai jos.

Noteaza ce vezi
Noteaza ce vezi

Noteazǎ ce vezi  ________________

Acest desen aparţine teoriei Gestalt a lui Perls, creat în 1870 cu scopul de a arǎta diferenţele dintre (în termeni de NLP) hartǎ şi teritoriu.

Când am vǎzut pentru prima datǎ desenul (cu ceva ani în urmǎ) am spus pe un ton ferm cǎ este o cupǎ (de îngheţatǎ). Acum, cǎ am atins un grad înalt de maturitate şi totodatǎ o aleasǎ modestie, am renunţat la ochelarii de cal datoritǎ revelaţiei cǎ niciodatǎ nu deţin adevǎrul absolut şi cǎ realitatea nu este cea care o percep eu. Privesc desenul şi vǎd o cupǎ. Vine soţia şi spune cǎ este de fapt o clepsidrǎ. O altǎ persoanǎ cǎ este o vazǎ. A patra cǎ sunt desenate douǎ feţe de oameni care se privesc. Ultima vede o vazǎ mai micǎ albǎ şi în spatele ei o vazǎ mare neagrǎ. Ei, care-i realitatea? A mea, a soţiei, celorlalte persoane sau a ta cititorule? …

Realitatea este de fapt o construcţie a realitǎţii. Realitatea reprezintǎ un amestec în cantitǎţi variabile dintre „adevǎr” şi „proiecţiile” noastre. În figura respectivǎ, „adevǎrul” reprezintǎ desenul în sine, aşa cum este el într-o formǎ neinterpretatǎ iar „proiecţia” reprezintǎ sensul pe care i-l dǎm fiecare dintre noi desenului.

’Trǎim într-o casǎ ai cǎrei pereţi sunt oglinzi şi credem cǎ vedem în exterior.’ FRITS PERLS

Îmi permit sǎ dau un mic sfat şi anume cǎ decât sǎ luptǎm pentru a schimba lumea, mai bine încercǎm sǎ schimbǎm reprezentǎrile noastre despre ea. Soluţia la o problemǎ constǎ în remedierea unor erori de pe „harta” noastrǎ.

Paul Watzlawick ne pune în gardǎ: „ … credinţa potrivit cǎreia n-ar exista decât o singurǎ realitate, adicǎ modul în care tu însuţi o vezi, este o iluzie periculoasǎ.”

Ia aminte cǎ harta României nu este România, iar dacǎ pui degetul pe Oceanul Arctic de pe hartǎ, degetul nu îngheaţǎ.

Dezvoltarea comunicarii interpersonale

Au trecut câteva decenii de când specialiştii au cǎzut de acord asupra unei axiome a comunicǎrii şi anume „nu poţi sǎ nu comunici” (Paul Watzlawick)

Indiferent cǎ vorbim cu cineva, sau dimpotrivǎ îl ignorǎm, transmitem mesaje pe care persoana le decodificǎ şi are desigur o reacţie faţǎ de ele. Chiar şi când suntem tǎcuţi, comunicǎm cu cei din jur.

Atunci când cineva spune „din clipa respectivǎ nu mai vorbesc cu tine”, comunicǎ. Mesajul exprimǎ o suitǎ de emoţii negative în acele momente. Chiar dacǎ persoana considerǎ cǎ a încetat sǎ comunice cu noi, de fapt comunicǎ din plin prin alte semnale.

Comunicǎm cu ajutorul cuvintelor, inflexiunilor vocii, posturilor, gesturilor şi expresiilor mimice. Daca transmitem un mesaj verbal, insa pe cale nonverbala si paraverbala transimtem altul (in dezacord cu ceea ce dorim sa transmitem), conform studiilor lui Mehrabian, succesul acelei comunicari nu este garantat. Atunci cand comunicam trebuie sa fim congruenti cu ceea ce transmitem, sa fim noi convinsi de lucrul respectiv pentru a putea fi convingatori.

Congruenta presupune ca intreaga noastra personalitate sa fie intr-o armonie perfecta cu ceea ce facem si spunem intr-un anumit moment. A  fi congruent inseamna a avea un grad atat de inalt de raportare la noi insine, incat ceea ce transmitem  sa ii infuenteze pe altii inainte de a pronunta vreun cuvant. In NLP, congruenta reprezinta acea stare in care limbajul trupului, cuvintele si actiunile unei persoane sunt complementare, in acord si se indreapta in aceeasi directie. Cand suntem incongruenti, transmitem prin intermediul limbajului corporal o serie de indici, care sunt decodificati inconstient de celelalte persoane si comunicarea se realizeaza la standarde scazute sau, in cel mai bun caz, acesti indici vor distrage atentia si le vor induce o stare de confuzie. Incongruenta rezulta atunci cand gura si trupul nu vorbesc aceeasi limba.

Mirajul raportului

In fiecare dintre noi se ascunde un Narcis. Mai tii minte legenda? E vorba de acel Narcis, fiu al zeului Cefis si al nimfei Liriope, un tip nespus de chipes, dar tare mandru si ingamfat. Se zice ca toate femeile erau la picioarele lui, de la muritoarele de rand pana la nimfe si zeite. Chiar si frumoasei Afrodita ii starnise curiozitatea. Dar Narcis nimic. Pe toate admiratoarele le trata cu indiferenta si aroganta. Datorita acestei structuri egocentrice a fost pedepsit de zeita Nemesis sa se indragosteasca de propria-i imagine reflectata in apa. Din acele clipe, Narcis al nostru nu mai facea nici o activitate, nu mai manca, nu mai dormea pentru a nu-i rapi vreun moment in care sa se admire. Zi si noapte se privea in apa si se minuna de propriul sau chip. In cele din urma a murit pe iarba verde de pe malul izvorului, cu ochii nedespartiti de imaginea din apa… Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa. Si acum probabil ma intrebi ce legatura are raportul psihologic cu Narcis asta? Citesc un „tratat” de psihologie practica si comunicare sau o carte cu mituri? Legatura consta, legendarul meu cititor, in faptul ca fiecare dintre noi contine un anumit grad din complexul Narcis. In momentul cand cineva ne oglindeste comportamentul, se activeaza acel fragmentel din noi, acel micut Narcis. Atunci cand ne sincronizam cu cineva, ne simtim intelesi si acceptati, intram pe aceeasi lungime de unda. O explicatie a efectului sincronizarii este chiar micul Narcis din noi, pentru ca simtim ca acea persoana este ca noi. Ori, ce e mai exaltant pe lumea asta decat EU !?

Mesajul paraverbal are o influienta net semnificativa celui verbal. El incurajeaza sau intimideaza, induioseaza sau inspaimanta, ne determina sa radem sau sa plangem. Acelasi mesaj verbal poate avea semnificatii total diferite in functie de voce. Sa luam urmatoarea fraza: „Abia astept sa ne intalnim diseara.” Ce intelegi de aici dragul meu partener de discutii?… Ca o persoana asteapta cu nerabdare intalnirea cu o alta persoana. Insa, la un nivel mai profund, cel al paraverbalului, expresia respectiva poate avea o sumedenie de conotatii, poate transmite numeroase mesaje. Una este cand transmiti mesajul pe un ton cald si imbietor in care partenera abia asteapta clipa intalnirii, si altul va fi contextul intalnirii cand transmitem acelasi mesaj verbal pe un ton rastit si amenintator. Pentru a descrie o experienta utilizam cuvinte. Alegerea cuvintelor indica sistemul reprezentational folosit. Sa luam ca exemplu 3 persoane care au citit aceasta carte. Prima persoana poate spune ce anume a vazut in aceasta carte, imaginile, desenele si frazele scrise cu bold. A doua persoana poate remarca tonul acestei carti, claritatea exprimarii. Cea de-a treia persoana prefera sa atinga frazele importante, sa simta implicarea emotionala a autorului in redarea acestei carti. Cu toate ca citesc aceeasi carte, aceste 3 persoane o percep in moduri diferite. La prima persoana domina imaginile specifice sistemului vizual, la cea de-a doua domina sunetele specifice sistemului auditiv, iar la cea de-a treia persoana domina emotiile si sistemul kinestezic.

Sisteme de reprezentare

În literatura NLP, cuvintele cu o bazǎ senzorialǎ, adjectivele, verbele şi adverbele care indicǎ utilizarea unui anumit sistem reprezentaţional se numesc predicate.

Persoanele orientate spre vizual folosesc formule de genul „uitǎ-te la asta”, „vǎd cǎ ai uitat sǎ mǎ suni”, „ce-mi spui tu mi se pare cam în ceaţǎ”, „gândurile tale sunt cam întunecate”, „acum m-am luminat”, „aceştia par la fel”’, „îmi imaginez cǎ o sǎ fie bine”, „îmi este limpede precum cristalul”. Cei vizuali tind sǎ arate mereu cu degetul, muşchii sunt de obicei încordaţi, mai ales pe umeri şi abdomen, gesturile orientate în sus.

Cu privire la activitǎţi şi hobby-uri cei dominant vizuali sunt de regulǎ: ingineri, arhitecţi, pictori, fotografi, designeri de modǎ. Sunt entuziasmaţi de urmǎtoarele cadouri: flori, fotografii, accesorii sau decoraţiuni, cǎrţi colorate, bilete la prezentǎri de modǎ, la muzee de artǎ.

Atunci când reuşim sǎ comunicǎm pe canalul reprezentaţional principal, fie cǎ e vorba de afaceri, psihoterapie sau relaţii de cuplu, putem spune cǎ am fǎcut un pas mare în a învǎţa cum sǎ pǎtrundem în lumea celuilalt.

Indicatorii de acces vizuali

O alta modalitate prin care putem patrunde in universul interior al celorlalte persoane o reprezinta indicii de accesare a ochilor. Ochii nostri reflecta indicii puternice despre modul in care gandim. Promotorii NLP, constientizand faptul ca „ochii reprezinta fereastra sufletului”, au studiat modul in care se acceseaza informatiile prin analogia dintre miscarile oculare si procesele gandirii. Atunci cand reusim sa citim pe chip gandurile unei persoane, este mult mai usor sa comunicam cu ea. Orice intrebare care necesita cautarea in creier a unor amintiri sau dimpotriva construirea unor imagini, fie vizuale, auditive sau kinestezice, antreneaza prin intermediul unor automatisme neurologice o deplasare a ochilor. Miscarile oculare ale unei persoane pot indica ce operatiuni se petrec in creierul sau.

Prin aceastǎ legǎturǎ neurologicǎ, putem citi pe chipul interlocutorului dacǎ se aflǎ într-un mod de reprezentare vizual, auditiv sau kinestezic în ceea ce spune sau gândeşte, şi mai mult decât atât dacǎ în acele momente acceseazǎ amintiri, informaţii imprimate în trecut sau construieşte imagini.

Lucrul cu submodalitǎţile

Cunoşti deja cele 3 sisteme reprezentaţionale principale (VAK) şi „modalitǎţile” cu care opereazǎ ele. Fiecare dintre aceste modalitǎţi conţin numeroase distincţii interne, calitǎţi sau detalii care în NLP sunt denumite submodalitǎţi. Deci, în interiorul fiecǎrui sistem de reprezentare se aflǎ numeroase submodalitǎţi care ne ajutǎ sǎ înţelegem mai bine experienţele noastre şi a altor persoane şi sǎ intervenim cu scopul de a le schimba într-un sens sau altul.

Dacǎ luǎm spre exemplu primul şi cel mai important canal senzorial, cel vizual, precizǎm dacǎ imaginile experienţei sunt colorate sau alb-negru, sunt mai luminate sau întunecate, dacǎ se mişcǎ sau stau pe loc, dacǎ imaginile sunt panoramice sau înrǎmate, etc.

Pentru ce este necesar sǎ identificǎm aceste submodalitǎţi? În momentul în care modificǎm în mod conştient submodalitǎţile se modificǎ şi experienţa noastrǎ.

Dacǎ avem o imagine negativǎ care apare într-o formǎ mare şi luminoasǎ, creierul ne prezintǎ o experienţǎ mare şi luminoasǎ. Însǎ, dacǎ luǎm în mod conştient acea imagine şi îi modificǎm submodalitǎţile, îi micşorǎm dimensiunile, o întunecǎm, o îndepǎrtǎm de noi, creierul va rǎspunde în consecinţǎ şi intensitatea trǎirilor din acea experienţǎ negativǎ se va diminua semnificativ.

Chiar zilele trecute am avut la psihoterapie o persoanǎ cu tulburare afectivǎ depresivǎ majorǎ declanşatǎ de un conflict cu fratele ei. Am lucrat în acea şedinţǎ cu submodalitǎţile care produceau schimbǎri în implicarea afectivǎ faţǎ de acea experienţǎ. Persoana a vizualizat imaginea în care era cu fratele ei certându-se. În prima fazǎ am accentuat emoţiile negative dându-i imaginii mai multǎ luminozitate, apropiind-o, fǎcând-o mai vie şi mai coloratǎ, dupǎ care i-am sugerat sǎ ia imaginea negativǎ şi sǎ o micşoreze, sǎ o defocalizeze şi sǎ o facǎ mai neclarǎ şi întunecatǎ. În timp ce lucra cu submodalitǎţile, eram atent la reacţiile nonverbale pentru a reuşi sǎ identific submodalitǎţile critice. Prin calibrare simţeam cǎ nu s-au produs modificǎri majore. Fiind o fire perseverentǎ, am început sǎ lucrǎm cu submodalitǎţile auditive. Mai întâi i-am cerut sǎ intensifice volumul vocii fratelui ei. Nu micǎ mi-a fost mirarea sǎ vǎd în acel moment „un nod mare în gât”. Chiar dacǎ trǎirile negative deveniserǎ mai intense, eram mulţumit cǎ am identificat submodalitǎţile critice. Din clipa în care i-am spus sǎ micşoreze volumul vocii fratelui şi sǎ-i încetineascǎ ritmul, emoţiile negative faţǎ de acea experienţǎ au dispǎrut.

„Jucaţi-vǎ astfel cu mai multe amintiri negative şi veţi face economie de tranchilizante” ne propune Bandler. Antrenându-ne cu schimbarea submodalitǎţilor critice din experienţele negative, psihicul nostru va prelua programul şi va proceda la fel, în mod automat, cu toate amintirile.

Ancorarea

Ancorele NLP pot fi naturale sau create in mod deliberat. Sa iti povestesc de o ancora pozitiva declansata in mod deliberat. Te anunt ca sunt un pasionat jucator de snooker. De 2-3 ori pe saptamana ma intalnesc cu un bun amic si jucam cateva ore. Ori de cate ori castiga il ating cu palma pe umar si il felicit. La fel procedeaza si el. Sunt sigur ca ai observat legatura dintre atingerea pe umar si buna dispozitie. S-a creat o puternica ancora kinestezica. Intr-o sambata, stabilisem o intalnire, de data aceasta pentru a merge la iarba verde. Ajunge prietenul meu acompaniat de partenerul lui „Tuareg”, coboara si incepe sa tranteasca cu pumnii in portiera pe motiv ca se auzeau scartaieli. Sotia lui povestea ca la fel a procedat pe tot parcursul drumului. In acel moment, m-am apropiat de el si l-am atins pe umar, la fel cum procedam atunci cand castiga la snooker. Crede-ma ca in cateva clipe a inceput sa zambeasca si pe un ton oarecum indignat si confuz imi spune: „Ce naiba ai facut? Deodata m-am calmat!”.

Ancorarea este un proces asemǎnǎtor „condiţionǎrii clasice” a cercetǎtorului rus Ivan Pietrovici Pavlov. Reflexul condiţionat (de asociere sau conjunctiv) reprezintǎ un rǎspuns al organismului determinat de un semnal neutru (clopoţel, aprinderea unui bec, etc) dupǎ ce acesta a fost frecvent asociat cu un excitant natural, singurul capabil la început sǎ producǎ acest reflex. De exemplu, sunetul unui clopoţel înainte de a-i da mâncare unui câine, dupǎ mai multe asocieri, ajunge sǎ producǎ salivaţie chiar în lipsa excitantului necondiţionat (mâncarea). Prin urmare, a devenit un excitant sau stimul condiţionat.

Etichetat cu:

Publicat in: carte

Iti place acest articol? Aboneaza-te la RSS si citeste mai multe!