Frecvent ma expun situatiilor in care am nevoie sa accesez emotii productive, pline de resurse. Caut sa pendulez intre momentele in care raman in zona de confort si provocarile care ma fac sa cresc, sa-mi dezvolt noi abilitati. Pentru mine nu e atat de important sa ies din zona de confort, cat mai degraba sa descopar acel echilibru intre ce mi-am oferit pana acum, calitati care ma definesc pe deplin si necunoscutul zonei care inca nu este in sfera controlului meu.

Da-mi voie sa exprim de la inceput filosofia dupa care ma ghidez si anume ca eu sunt responsabil de alegerile pe care le fac. Eu sunt responsabil de ceea ce simt. Eu aleg cum gandesc. Eu decid cum ma comport. Eu aleg cum raspund actiunilor celorlalti.

Cineva poate tipa la mine, poate avea o atitudine ironica, poate fi indiferent fata de mine. Ma despart complet de ideea ca altcineva ma face sa ma simt intr-un anumit fel, ca eu sunt un efect ale comportamentelor celorlalti. Daca as accepta asta, m-as simti neputiincios. Caci ar presupune ca eu sa lupt in a-i schimba pe ei, ori acest obiectiv nu este deloc potrivit mie.

Ce crezi, exista vampiri energetici? Eu cred ca nu. E usor sa gasesc in altcineva vinovatul. Da, celalalt poate activa in mine tot felul de emotii neproductive. Nuanta e ca aceste emotii imi apartin, eu le am, el este doar un trigger, un declansator, atat. Discutiile cu el genereaza in mine nemultumiri. Asteptari ale unui fel de a fi. Prin urmare, ce aleg eu sa fac nu e sa-l schimb pe el, nici sa intretin vreun conflict, ci sa constientizez ce anume din interiorul meu a starnit avalanse de emotii.

Mecanismul proiectiei si efecul umbrei reliefeaza ce oglindim noi in celalalt. El este o oglinda a ceea ce am eu in interior, a ceea ce sunt, a ceea ce vad eu in mine. Cu privire la aceste doua concepte din psihologie, recomand cartea “Umbra, polul intunecat al sufletului”, scrisa de Adrian Nuta.

O poveste din viata mea

Sa-ti impartasesc o experienta de-a mea. Cu ani in urma deveneam tare furios pe unele persoane teatrale. Le gaseam atat de histrionice, demonstrative, care cautau cu orice pret sa atraga atentia. In grupul meu de prieteni se afla (inca se afla :)) o astfel de persoana. Dupa intalnirile cu ea, timp de o ora ma lasam dus pe valurile monologului interior: “ce enervanta e”, “nu cauta decat sa-si etaleze calitatile”, “nu vede ca e falsa”…

Intr-o zi am ramas singur acasa. Sotia si primul copil (al doilea nu era nascut pe atunci) plecasera la o aniversare si mi-am dat voie sa analizez ce am in suflet. Multe rotite s-au invartit pana am ajuns la o concluzie care mi-a transformat emotiile in unele mult mai constructive si ecologice. Am constientizat ca in copilarie au fost situatii in care mi-as fi dorit sa ies mai mult in evidenta. Sa fiu in centrul atentiei. Pe atunci imi dadeam destul de putin voie sa fac asta, influentat de asteptarile celorlalti de la mine, mama, tata, invatatoarea, profesorii. Sunt convins ca ei au avut cele mai bune intentii in relatia cu mine.

Acceptand ce am descoperit, am scos supapa din acea zona pe care o alimentam cu indarjire. Acum este ok in interior cand intalnesc persoane teatrale. Simt liniste. Simt detasare.

Pana sa iti scriu cum am facut, vreau sa adaug ca evit sa clasific emotiile in pozitive si negative ci mai degraba in emotii functionale si disfunctionale. Pot fi emotii “negative” precum rusinea care poate fi functionala. Imi poate ajusta un comportament, incat devine utila mie si celorlalti.

Odata cu acele momente de constientizare am aplicat o tehnica NLP pe care o gasesc tare profunda. Ea nu cauta sa schimbe trecutul meu, nu cauta sa stearga ceva ci cauta sa transforme perceptia pe care o am in prezent despre trecut. Creierul prelucreaza de la sine, prin capacitatea lui de rezilienta, multe dintre momentele neplacute sau dureroase ale vietii. Cred ca iti poti aminti experiente din trecut in care ai suferit, erai complet asociat in acele emotii, iar acum gandindu-te la ele ramai detasat.

Detasarea este starea care imi arata ca m-am impacat cu acele experiente.

Ce exercitiu NLP am aplicat…

M-am intors pe linia timpului pana intr-un moment din clasa a-V-a la ora de limba romana. Eram cu mana pe sus asteptand plin de entuziasm sa fiu numit de profesoara pentru a raspunde intrebarilor ei. Insa ea, diferit de asteptarile mele, il tot numea pe un coleg. Am dezvoltat furie pe acel coleg. Ma enerva vocea lui. Ma supara ca ii place sa se auda vorbind. Cu gradul de intelepciune din prezent, un pic mai mare ca atunci, realizez ca era un tip fain. Ne-am revazut recent si chiar este.

Mi-am propus ca in plan imaginar, eu, adultul din prezent sa ma duc la Cristi din clasa a-V-a si sa-i ofer resursele mele. Mi-am imaginat cum ma duc la el sa il strang in brate si sa ii spun ca il iubesc. I-am oferit blandete, incredere si il priveam cum e dispus sa primeasca ce-i daruiam eu.

Roadele acestui exercitiu le-am constientizat dupa cca o luna. M-am intalnit cu acea prietena. “Ciudat” era atunci ca devenisem mai prezent in discutia cu ea. Nu sub asediul monologului interior. Dupa ce ne-am despartit, mintea a plecat in multe zone, insa nu la ea.

Atunci am intarit convingerea ca eu sunt responsabil de ceea ce simt, ce gandesc, cum ma comport si nicidecum EA.

Ce zici, faci asta?

Pana data viitoare, iti propun un exercitiu.

Noteaza pe o foaie ce emotii si ganduri iti activeaza unele persoane din prezent. Apoi raspunde la intrebarea: cand si cu cine am internalizat acest raspuns? Da-ti voie sa te conectezi la emotiile tale si lasa-te ghidat catre trecutul tau. Ofera-ti iubire tie de atunci. Creaza-ti noi optiuni de a reactiona de acum incolo.

Adu-ti aminte ca libertatea e totul, iar iubirea vine de la sine….